Saşii
şi secuii transilvăneni
Ideea. Cunoscând
ceva istorie şi situaţia actuală din
Transilvania României ne-am hotărât,
Virgil si cu mine, să mai mergem încă o dată în părţile locuite de saşi şi
secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt
secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa
dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor
faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la
pământ. Întâi de toate, comportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau
că nu au drepturi, pe când între secuii
şi chiar printre maghiarii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în
România, care nu vor să vorbească limba oficială a ţării în care trăiesc, dar, în acelaşi timp, vociferează ilogic, de-a
lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la
entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în
egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelalte diferenţe dintre saşi şi
secui, în baza afirmaţiei anterioare, le vom demonstra numai pe baza unor
argumente istorice, pe baza
comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent, caracteristici
la faţa locului din timpul acestui itinerar transilvan.
Înfiriparea unui regat ungar în Pannonia a început anemic, mai ales că, după
înfrângerea lor de către Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo
două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor,
Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în
Pannonia şi şi-au vindecat rănile
creştinându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început
incursiuni spre Sud–Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus,
iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere
graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecenegi.
Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă,
însă foarte apropiaţi maghiarilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea,
începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale
imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii,
cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul
conflictelor belicoase de tot felul şi s-au
organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate
compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlalţi
locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament
avansat şi susţinut se departajează clar de secui, care nu pun atâta preţ pe
mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât
pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul
secolelor, canonul secuilor fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
În
continuare dovezile, argumentele şi logică istorică.
Saşii
De la Blaj ne
îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetăţilor şi bisericilor
fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei,
de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală
enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor
transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann
Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu
lipsa de zestre istorică şi culturală din fostele scaune secuieşti. Autorul
precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenbürgen – dintre care astăzi mai sunt o sută cincizeci, pe care le descrie
amănunţit alături de cele şapte cetăţi săseşti fortificate – Siebenbürgen – care, toate împreună, pentru România secolului al XXI-lea au
devenit Marele Muzeu Medieval Săsesc din
Transilvania, cunoscut în lume,
fiindcă, din păcate istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au
părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul României din 1918, când, demografic,
împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la Al Doilea Război Mondial
încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă
şi prosperă, după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în
introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în
acest sens: „În satele săseşti vezi, adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev
mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri
enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă, sasul se retrăgea aici.
Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în
urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului“. Grăitor;
pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică
fortificată pe care am dorit să o vizitam, care face parte din Patrimoniul
Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunoscută printre
celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două
turnuri, câte unul la fiecare capăt şi zidurile înalte sunt susţine de
contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann
Fabini, care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne
impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru
turnuri de apărare.
Ne întoarcem la
şoseaua principală şi următorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş
regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu
un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având între ele,
în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. Într-unul dintre turnuri, al
Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin, cin
cauza urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga,
aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de apărare înalte, dar este,
de asemenea, o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul
„Stephan Ludwig Roth“, căruia românii
ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a
militat pentru drepturile istorice ale românilor din Transilvania în acei ani
grei, când ungurimea kossuth-istă a încercat să alipească Ungariei acest pământ românesc – cum scrie
Milton Lehrer. Stephan Ludwig Roth,
educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la
Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar
trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor,
a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că
a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal
militar kossuth-ist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi
poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa căruia
ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în
secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţiei
era săsească, dar nu existau saşi care să spună că „nu vorbesc româneşte“, cum
astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul
Secuiesc.
La câţiva kilometri
de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim
biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din
Germania ca să-şi revadă locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţie.
Este o biserică mică, cu liniile arhitecturale armonioase, bine întreţinută. Interiorul
este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii
scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat
şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă
limbă română păstrată, ne-a explicat că înseamnă Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de
însuşit.
A fost o vreme când
Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp
de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum
biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe
legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru
că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică
trecem printr-un turn care a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor
acoperit care trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu
medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar
triptic, realizat după modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria
bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie
unică în lume, executată de către un sas
din Sighişoara, originalitate pentru
care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de
toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am conştientizat marea deosebire dintre
saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de apărare
a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În
Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a
vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul
de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm
şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de
curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic
pe o colină înaltă. Iniţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege,
dar, între timp, a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au consolidat-o
şi au întreţinut-o, folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei
defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea
inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi
groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire, o ploaie torenţială
ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am
ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor
Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel
de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de
bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate a
là Banat din partea Puşei, la care s-a adăugat cea ardelenească din partea
lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat
biserica fortificată din mijlocul comunei, care în vremurile medievale era
înconjurată de un şanţ adânc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt
de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevărată cetate, pe
care Mihai Viteazul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui
Kossuth a pus tunurile pe ea, atac la care saşii nu au putut face faţă. Acum e
refăcută şi vizitată de călătorii care vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de
credinţă şi apărare, în cetăţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul
muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în
drepturi echitabile.
Ultima
biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la
începutul secolului al XIII-lea, când Cavalerii Teutoni au început construcţia
ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai
puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată
în mijlocul comunei, cu ziduri
groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se făcea pe un pod mobil,
ridicător, în spatele căruia era o poată masivă de stejar şi urmează două herse
la distanţă. Biserică gotică, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că, în interiorul
curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele
locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună
având pe uşă acelaşi număr ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul
Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui, care, în afara organizări
militare belicoase, nu mai aveau altele caracteristici. Cunoscând ceea ce au
realizat saşii în Ţara Bârsei, trecem în „Ţinutul Secuiesc“, să vedem şi să
comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii
noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.
Secuii
Am intrat în ceea
ce istoriceşte, câteva sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi,
iar, din 1867, au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României,
regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic.
Astăzi, revizioniştii maghiari, ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă
formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă,
forţează stupid autonomia unui ţinut
secuiesc, urmărind strategic
segregaţie şi separare teritorială. Cu
argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că
maghiarizarea secuilor prin modificarea identităţii lor şi înlocuirea limbii
lor originale cu moghioreasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte
accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi, după datele
recensămintelor, vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910,
când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca, mai apoi, câteva decenii
mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au
declarat maghiari, maghiari, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub cinci sute.
Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemerişti revizionişti se
feresc şi o camuflează, reiese că cu „o mie de secui“ nu se poate face un ţinut
secuiesc, cel mult un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi
istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale, revizioniştii şi
udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile,
dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii
i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune
secuieşti ar fi fost 80 la sută români
nu maghiari, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui,după ce
naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloviene cu clopoţelul „Ungariei
Mari“ din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus maghiarii cu succes lui
Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase,
arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea
Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care
scrie: „Fizeteses Parkolo“, ceea ce
nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu moghioreşte, deci,
de aici din parcare, începe crearea ţinutului moghioresc. Acesta este
adevăratul ţel democratic al revizioniştilor
udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi maghiarii
sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat revizionismul la
o parte, dându-şi seama că au toate drepturile de identitate şi libertate în
România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor revizionişti
este malignă, întâi de toate pentru maghiarii ţinuţi într-o paranoia revanşardă
continuă. Priviţi modificările lor de comportament faţă de noi după 1989.
Personal am trăit 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989
majoritatea au luat-o razna după liderii revizionişti ai udemereului.
Primul contact pe
care l-am luat cu descendenţii secuilor maghiarizaţi a fost la Muzeul Secuiesc
al Ciucului, fondat în 1930, deci în timpul României Întregite, ceea ce
dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea
secuilor. Mai mult, în 1970, vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului
secuiesc. Numai acest muzeu a mai rămas din alesul neam secuiesc, un muzeu
înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a maghiarizat pe secui. Azi
e stăpânit de revizionişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu
litere latine: „Csiki Szekely Muzeum“, deşi alesul neam secuiesc avea limbă sa
pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi, prin ale sale
legi de maghiarizare a învăţământului din 1907, a obligat toate minorităţile
din Ungaria şi ,Transilvania să înveţe limba oficială a statului maghiar, ceea
ce secuii maghiarizaţi, deja, au făcut cu obedienţă, sacrificând „măreţia“ lor
istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti maghiari de
la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul
secuiesc am cumpărat o broşură-ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre
Miercurea Ciuc, pe care o recomandăm ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul
oraşului, Robert Kalman Raduly, ne urează un bun venit în inima Secuimii, despre care spune că este centrul
regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară. Deci Contele
Albert Apponyi poate dormi liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai
aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a
ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de Vest (?!). Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea
dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă
ochii la maghiarizarea lor, lăsând pe dom’ primar să fabuleze idei puerile,
obscurantiste în secolul al XXI-lea. Aflăm din broşură că prima atestarea
documentară a oraşului este din secolul al XVI-lea, iar primul recensământ
militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108
persoane, ceea ce, probabil, după calculele lui Dumnezeu, erau absolut
suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care, în vremea aceia,
se băteau ca chiorii între ei. Cred că dom’ primar a auzit de războiul de o
sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai
departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor maghiarizaţi, care, amărâţii
de ei, chiar cred că Dumnezeul biblic i-a
hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem
că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.
Broşura domnului
primar ne prezintă cu lux de amănunte bisericile care servesc pe credincioşii
localităţii. Biserica catolică „Sfântul Augustin“ şi a mamei sale Sfânta Monica,
cu 1.200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri, a fost construită după
1990, în România. Biserica Milenară, de asemenea construită după 1990, tot în
asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci
pe o parte şi cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de
creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism
sunt omise având în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia
românilor care nu se maghiarizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu
sunt nici un fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată
în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi
udemeriştilor revizionişti, că aşa i-a
hărăzit pe ei dumnezeul maghiar de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă,
biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc.
De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate
răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi
pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă
la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă,
fără sonerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist,
Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de
segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din
Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi
udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii maghiarizaţi
între 1940-1944 aici la ei, numai „miticimea“ parlamentară şi guvernamentală închide
ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi.
Ce ruşine! Dar cei
care mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail revanşard cu falsuri
istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care,
în elucubraţiile sale, îl amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara
needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, care nu e pe puncte
cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu
fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi
Sandor“‚ „Jozsef Attila“, „Nagy Imre“‚ „Xantus
Janos“‚ „Marton Aron“‚ „Segito Maria“, „Nagy
Istvan“, „Joanes Kajoni“, „Kos Karoly“, „Venczel Jozsef“ şi „Szekely
Karoly“. Nu am găsit nici o şcoală cu limbă de predare „secuiască“, aici „în
inima secuiască“, vorba domnului primar al acestui municipiu, în care
minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează
udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că, în
majoritatea lor, românii habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele
românilor ardeleni sub maghiari, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate,
altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni.
Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea
maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al
maghiarimii din România“, având sedii în trei oraşe din Transilvania:
Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă
acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în
special Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu facultăţi maghiare.
Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti maghiari care nu cunosc,
nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, din
cauza guvernanţilor bucureşteni avuţi după decembrie 1989, care s-au prostituat
pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostitueze, care mai de care.
Diaspora maghiară,
impulsionată de ambasadele Ungariei, acuză statul român de toate relele
pământului, printre care şi obstrucţionarea „identităţii şi culturii secuieşti“.
Broşura primarului Robert Kalaman Raduly ne prezintă cu totul şi cu totul
altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal „Csiki Jatekszin“, care are o activitate liberă, variată
şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat,
este prezentat Ansamblul „Naţional Secuiesc“ Harghita. De reţinut că ansamblul
se numeşte „naţional secuiesc“, deşi, la ultimul recensământ s-au declarat „secui“
numai o mie, în timp ce nouă, românilor, care suntem milioane, deja ni se zice „etnie“.
Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii
intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este expusă reprezentativ
Galeria de Artă „Nagy Imbre“, ca să dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia
udemeriştilor revanşarzi. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este
prezentată cu patos naţional Ziua celor o
mie de fete secuiene, care are loc anual şi se menţionează că „au depus un
legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare“. Foarte
bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie
de secui, dar legământul îl păstrează „o mie de fete secuiene“; fără alte
comentarii. Ar mai fi de adăugat marele Pelerinajul
de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric . Citim: „Originea pelerinajului
de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia
împotriva trupelor lui Janos Zsigmond“. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko
Bela: la vremea aceia secuii erau secui, iar Janos Zsigmond nu era principe
român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă
caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă revanşardă, mascată
în spatele unei „autonomii secuieşti“. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre
Miercurea Ciuc are şi capitolul SĂRBATORILE
NAŢIONALE – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din
1848-1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru
libertate din 1848-1849 a fost unul dintre evenimentele cruciale ale istoriei
moderne a naţiunii maghiare“. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea
deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre
participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem
istoria, fiindcă aflam, cu durere, cât
de barbari şi, totodată, moderni în atrocităţi au fost secuii maghiarizaţi împotriva
românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din „naţiune aleasă“ să
ajungă doar o mie. Cât priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia
din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă
şi ocupaţia sovietică“. Aşa a fost. Numai că „secuimea“ şi maghiarimea din
Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune
autonomă secuiască atunci! – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în
2014, în centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător,
cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi
ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI
SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ
– 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi
secuii şi maghiarii: ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni
perpetue. În acest caz, minciuna este că armata regală maghiară – viteazul
honvedseg – a luptat alături de
fascişti împotriva armatei sovietice,
eliberatoarea omenirii, până în martie 1945, iar unele unităţii maghiare
au rămas fidele fascismului până la sfârşit, iar fantasma indusă este iluzia că,
poate, glorificând şi acum, în 2014, la Miercurea Ciuc, eliberatoarea
omenirii, poate, poate îi va elibera şi pe „secui“, cum i-a
eliberat pe maghiari în 1945, dar mai ales 1956, acum mare sărbătoare naţională
„secuiască“!
Păcat de ei, de
secui, dacă maghiarii nu-i suprimau moral şi nu-i maghiarizau, din partea
românilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile „secuieşti“
de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni „alese“ (Unio trium nationum!), astăzi mistuită
şi asimilată de maghiarismul malign.
Să învăţăm şi să
luam aminte
Iulie 2014 – Miercurea Ciuc
Corneliu
Florea